România își va vota președintele pentru, cel mai probabil, următorii 10 ani. Cu un război la graniță, o criză economică bătând la ușă, cu ascensiunea partidelor de extremă dreaptă în restul Europei și cu o catastrofă demografică în plină desfășurare, miza este uriașă.
Cu toate acestea, discuțiile din jurul numeroșilor candidați sunt înspăimântător de superficiale, frizând, nu de puține ori, ridicolul. Se promit bani, locuri de muncă, locuințe gratuite și, mâine-poimâine, chiar viață veșnică, se scriu cărți, se flutură diplome de bacalaureat, se răscolesc povești de budoar, se dezbat lungimile cruciulițelor de la gât în timp ce mai nimeni nu vorbește despre problemele reale ale țării. Analiști politici serioși spun că nu au mai văzut de mult o campanie atât de slabă, fără idei și soluții, doar cu fente, circ și cascadorii electorale.
Nu-i de mirare că anul acesta, improbabilul nu mai este sinonim cu imposibilul.
Deși din 1996, UDMR propune la fiecare exercițiu electoral un candidat la președinție care aduce în discuția publică teme ocolite de ceilalți candidați, mult prea prinși în bătăliile cu adversarii lor politici. Nimeni din afara comunității maghiare nu pare să bage de seamă că există un candidat UDMR.
Maximul obținut, după turul 1 de la românii care au votat, clasic, răul cel mai mic este acceptarea realității: e bun, păcat că e ungur.
De ce e excepțional anul acesta?
În definitiv, Kelemen Hunor, candidatul la președinție din partea UDMR, intră a patra oară în cursa electorală. Un om politic cu experiență și, spre deosebire de rivalii săi, cu o viziune clară asupra direcției în care ar trebui să mergem, ca țară, Kelemen a recunoscut în aparițiile televizate că nu are șanse și, tocmai de aceea, pentru că nu are nimic de pierdut și nici nu are nimic de demonstrat, el nu se va bălăci în discuții inepte despre diplome, cruciulițe și lansări de carte ci va vorbi despre bubele României și cum pot fi ele vindecate.
Ce a urmat?
Jurnaliști români importanți au ieșit public să spună că, în absența unui candidat român cu viziune, vor vota cu Kelemen Hunor în primul tur al alegerilor prezidențiale.
Cristian Tudor Popescu (CTP) a fost primul care a spus că oferta sărmană de candidați la președinție îl trimite să pună ștampila pe Kelemen Hunor, argumentând că acesta este singurul politician din România care atrage atenția, în mod constant, asupra celei mai grave probleme a țării – depopularea. Și a subliniat recenta declarație televizată a președintelui UDMR: „Dacă tendința actuală continuă, în 20 de ani vom avea o țară mare, frumoasă, sigură și goală, pentru că până acum mai mult de cinci milioane de oameni au părăsit țara, iar acest trend nu s-a oprit încă. În plus, rata natalității este și ea o problemă. Putem construi câte autostrăzi dorim, dar unde vor fi oamenii?”.
Ioana Ene Dogioiu, un alt jurnalist cunoscut, a întărit mesajul lui CTP: în opinia sa, niciun candidat la președinție nu discută problemele esențiale, iar gafele repetate ale acestora dezvăluie lipsa lor de educație. „În aceste condiții, pe baza datelor actuale, anunț că mă alătur lui Cristian Tudor Popescu și în primul tur voi vota cu singurul candidat care are un discurs demn de un președinte, interes, viziune și comportament adecvat, Kelemen Hunor” – a scris jurnalista.
A urmat jurnalista Sabina Fati de la Deutsche Welle, care s-a alăturat acestei liste scriind despre Kelemen Hunor: „De ce este el protagonistul acestei dezbateri, în timp ce este liderul unui partid minoritar care candidează în principal pentru a mobiliza electoratul maghiar? Poate pentru că nivelul celorlalți candidați este foarte scăzut și niciunul dintre ei nu ar face față într-o dezbatere față în față cu Kelemen Hunor?”
Lista a fost completată de regizorul Tudor Giurgiu, organizatorul TIFF: „Orice s-ar spune, dacă îl auzi pe Kelemen Hunor vorbind liber, ai o senzație de firesc, de normalitate, de om care are proprietatea cuvintelor. Nu vrea să epateze, își cântărește bine de tot ce și cât și cum vrea să spună. Intr-un ocean politic plin de aiureli și vorbe spuse fără cap și coadă, precum dictează consultanții, un om rămâne normal la cap și vorbește simplu despre hobby-urile lui.”
Sunt cele patru voci îndeajuns de puternice ca să mute conversația de pe politică de scandal, făcută de clanuri, fără viziune, la teme importante pentru cetățean?
Vor reuși rațiunea și luciditatea unor intelectuali și jurnaliști români să străpungă zidul indiferenței și să ajungă aceste opinii la alegătorul român?
Posibil.
Important este că ceva s-a pus în mișcare: păcatul de a fi maghiar pare să nu mai fie atât de mare ca păcatul de a fi corupt, mincinos, populist sau needucat.
