S-a reaprins discuția despre „industria lui Ceaușescu”. Pornind de la un interviu recent, au reapărut contradicțiile pe subiectul acesta. Ceea ce vreau să explic mai jos este motivația reală pentru care unii oameni suspectați de inteligență proliferează în continuare minciuni sfruntate precum : „toată industria lui Ceaușescu era praf”, „industria producea numai rebuturi” și eternul „industria era un morman de fiare vechi”.
În primul rând, nu era industria lui Ceaușescu. Era industria României. A țării. Construită cu banii și sudoarea părinților și bunicilor noștri. Asta ar fi prima eroare. A doua greșeală e să pui ștampila de „eșuat” pe o întreagă industrie, complexă și diversificată. E ca și cum ai spune că „toți românii sunt hoți” sau „toți germanii sunt naziști”.
Eu nu spun aici că toată industria construită înainte de 89 era profitabilă și necesară. Nu, spun însă că erau destul de multe ramuri industriale care funcționau și care, drept dovadă, au fost valorificate – a se citi cumpărate de străini – după 1990.
Cum să spui că industria României producea numai rebuturi, când ai o mulțime de contra exemple?
Știați că pasajul Obor, inaugurat în 1979, a fost construit numai de specialiști români și de firme românești, folosindu-se în mare parte, materiale produse în România? Câte industrii au contribuit la realizarea acestui pasaj, construit în doar 15 luni și care a rezistat, în forma originală, fără defecțiuni, timp de 30 de ani?
Să mai vorbim de rețeaua de cale ferată, care rezistă, iată, în ciuda tuturor tentativelor de după 1990 de a o distruge? Dar de rețeaua de electrificare, „valorificată” apoi prin vânzare către alte state, care ne taxează acum pentru folosirea a ceea ce noi am plătit pentru a se construi?
Un alt exemplu este Dacia. Fără uzinele Dacia și acel început – toate începuturile sunt grele – mai aveam azi ce vinde după 90 și cu ce ne lăuda în Europa? Răspunsul este nu.
Păi mai importam azi, 70% din mâncarea procesată, dacă nu închideam industria procesatoare?
Cel mai grăitor exemplu este industria petro-chimică. Dintr-o industrie cu o tradiție de peste un secol, am ajuns la situația jenantă în care jumătate din deficitul uriaș al României este cauzat de importul de…produse chimice! Dacă și analiști sau instituții media fanatic pro-occidentale spun că este rău că am distrus industria petrochimică, cum mai poți veni acum să susții că „industria (în integralitatea ei) era un eșec”?
De fapt și aici e cheia înțelegerii situației, problema nu este una economică, ci ideologică. Dacă s-ar susține, oficial, că industria românească avea și părți bune, atunci oamenii ar pricepe necesitatea de a ne dezvolta, din nou, pe cont propriu. Prin noi înșine, cum susținea un defunct partid politic.
Să nu cumva să ne vină idei! Asta e miza demonizării – absurde și iraționale – a industriei românești de dinainte de 89.
Făcând o parabolă: e ca și cum o familie săracă rurală ar reuși, după ani de chin, să aibă în sfârșit un copil. Micuțul crește, mai greșește, e mai urâțel pe ici pe colo, la școală mai ia și note mici, dar e în general sănătos și ajunge să-și ajute părinții în gospodărie. Ba chiar își ia un job și ajunge, cu greu, să întrețină și pe alții.
După mintea celor care înjură industria in corpore, pentru că acest copil ar fi depășit de alți copii proveniți din familii mai înstărite (SUA, UK, Japonia, etc), ar trebui omorât. Și în locul lui, să plătim copiii altora să ne ajute!
Vi se pare normal? Este asta o atitudine constructivă, de oameni sănătoși la cap? Evident, nu.
Tot ce-am creat înainte de 89 trebuia analizat și, precum în cazul copilului, ce e bun era de păstrat și îmbunătățit, iar ce era rău și nesustenabil, de renunțat. Așa cum a făcut, de exemplu, Polonia.
I s-a mai reproșat României că fura tehnologie. Așa, și? Toți fură. Astea sunt regulile jocului: nu le-am făcut noi, dar a trebuit să jucăm după ele. Și jucam. Azi, facem parte din galeria unora dintre jucători.
Important de reținut este dublul-standard practicat de către denigratorii industriei românești: când vine vorba de vreun investitor străin, ei ne cer să facem orice sacrificiu, să le dăm bani de-acasă, să-i menajăm cu controalele și să închidem ochii la orice, numai să rămână ăla aici. În schimb, când e vorba să dezvoltăm noi ceva, pe cont propriu (privat sau stat), care ne asigură un grad (mai) ridicat de independență economică, ni se spune exact opusul: nu merită niciun sacrificiu, niciun leu investit, niciun ajutor sau facilitate de la stat pentru că oricum nu suntem în stare de nimic.
Demonizarea industriei românești, in integrum, face parte din războiul psihologic care se duce împotriva românilor de ani de zile, prin agenții de influență ai puterilor străine care au interesul să ne vândă produsele lor și astfel să ne țină dependenți de ei.
Iar momentul a fost ales pentru că lumea începe să se trezească: oameniu au fost în afară și au văzut că ăia nu-s superoameni și că și ROMÂNII POT. Iar asta deranjează interesele economice care au acaparat țara, cu ajutorul trădătorilor din servicii, mass-media și politică.
Punct. Restul e cancan.
