Creierul uman are trei componente, spune românul care a adus domeniul Neuroştiinţe în ţară: una comună inclusiv reptilelor, una mai evoluată, instinctuală, la nivelul mamiferelor şi una specifică fiinţei umane. În ultima vreme, se exploatează cel mai mult latura instinctuală
Cu profesorul doctor Leon Zăgrean, şeful Catedrei de Fiziologie a Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“, din Bucureşti, am găsit şi răspunsuri la întrebări, şi întrebări la unele răspunsuri. Până la urmă, în asta constau neuroştiinţele: cercetarea creierului, dincolo de structură – care lob al creierului se ocupă de care funcţie. Neuroştiinţele îmbină cunoaşterea anatomică a creierului cu înţelegerea unor concepte mai abstracte, la limita cu filozofia: gândirea, limbajul şi, desigur, conştiinţa.
„Weekend Adevărul“: De ce este atât de important, mai ales în ultimii ani, studiul creierului?
Prof. dr. Leon Zăgrean: În primul rând, consider că nivelul de procesare a informaţiei în creierul uman este cel mai complex din universul pe care-l cunoaştem. Capacitatea creierului de a procesa informaţiile este foarte importantă – prin procesare înţelegând recepţie, analiză, elaborare de noi aspecte ale informaţiei, elaborare de comenzi. Acest lucru este subliniat foarte bine de un proiect de cercetare al Royal Society, care leagă elaborarea legilor societăţii direct de capacitatea creierului de a cunoaşte esenţa realităţii. Cu alte cuvinte, legile pe care noi le formulăm derivă din cunoaşterea noastră. Şi atunci, dacă mergem cu un pas înapoi şi ne întrebăm ce anume determină capacitatea noastră de a cunoaşte, ajungem la semnificaţia creierului. Lucrurile se complică puţin.
Şi ce este cunoaşterea, până la urmă?
Cunoaşterea, pe lângă componenta ereditară, se dobândeşte în urma experienţei, educaţiei. Fiecare ne naştem cu un anumit bagaj de cunoştinţe, care, sigur, este rudimentar şi se referă în general la componenta de tip instinctual, reflex – hrană, orientare în mediu şi reproducere. Dar creierul, prin experienţa pe care o dobândeşte, îşi dezvoltă capacitatea de a interacţiona cu factorii din mediu, pentru a cunoaşte legile care stau la baza universului. De aproape 400 de ani, de când Descartes a susţinut că fiinţa umană este constituită din corp şi suflet, cunoaşterea a fost orientată, prin ştiinţa vremurilor, preponderent spre dimensiunea structurală a fizicului şi a biologicului, neglijându-se dimensiunea informaţional fenomenologică a sufletului. După Descartes au venit legile lui Newton, care au întărit componenta de maşină biologică a organismului uman. Apoi a venit Darwin cu principiile de tip adaptare-evoluţie şi care nu pot fi excluse din organizarea materiei vii pe pământ. Dar nu reprezintă totul.
Sunteţi creaţionist sau evoluţionist? Unde îşi are Dumnezeu locul în minte, în creier?
Nu sunt nici una, nici alta. Sunt în stadiul de observator, încerc să pricep, să pătrund atât aspectele de evoluţie, de adaptare, cât şi pe cele care stau la baza acestora, pentru că nu se poate o evoluţie fără să plece de la ceva de dinainte, că de asta se şi numeşte evoluţie! Până unde este acel „de dinainte“? Ideea este că, per ansamblu, ştiinţa structurală (n. r. – bazată strict pe structura corpului material) a ajuns într-o fundătură, în sensul că a ajuns într-o imposibilitate de a explica sau susţine anumite aspecte ale realităţii care devine tot mai complexă. În multe zone ale lumii s-a pus deja problema abordării ştiinţei de tip structural-fenomenologic.
„La început a fost Informaţia!“
Despre ce este vorba?
Ca să nu pară un termen extraordinar, am putea spune că este vorba despre ştiinţa de tip structural-informaţional. Aşa ajungem la informaţie. Şi cred că putem face o paralelă cu sensul unui verset din Biblie: „La început a fost Cuvântul“. Cred că noţiunea de Cuvânt poate fi înlocuită cu Informaţia. Şi atunci ajungem la conceptul că, de fapt, informaţia este cea care organizează structura, substanţa, masa şi energia. Şi atunci, dacă mergem pe fir înapoi, ajungem la vechea filozofie de tip hinduist, unde componenta informaţională era fundamentală. În ultimul secol, foarte mulţi specialişti din domeniul fizicii, biologiei, medicinei au ajuns la concluzia că informaţia s-ar putea să fie forma primordială a existenţei universului. Unul dintre gânditorii – om de ştiinţă şi filozof – pe care eu îi apreciez foarte mult este Mihai Drăgănescu, fostul preşedinte al Academiei Române, un specialist de vârf în domeniul informaticii. Ultima carte scrisă de el este „Societatea conştiinţei“. Ajungem astfel de la creier, ca sistem de procesare a informaţiei, la conştiinţă, care are două dimensiuni.
Mintea, cunoaşterea, creşte în progresie geometrică. Dacă acum 20 de ani trebuia să citesc 80% dintr-un articol ca să-l înteleg, să-i prind esenţa, cu 10 ani în urmă trebuia să citesc doar 50%, iar acum, doar 10%.
„Producem numai lucruri toxice pentru noi“
Se ştie, deci, ce înseamnă şi unde îşi are originea conştiinţa?
Am putea vorbi despre conştiinţă ca informaţie universală şi de conştiinţă sau informaţie sau minte umană. Pentru mine, conştiinţa şi mintea omului sunt aproape superpozabile. În funcţie de nivelul de cunoaştere, dobândim mintea. În funcţie de nivelul de organizare şi de pătrundere a minţii, dobândim conştiinţa. Conştiinţa ne ajută să ne poziţionăm cu responsabilitate în universul în care trăim. Asta înseamnă universul natural şi universul social. Ele nu sunt separate, dar cred că responsabilitatea civilizaţiei actuale şi a celei viitoare, dacă va mai supravieţui, este tocmai această punere în ecuaţia responsabilităţii a conservării mediului şi a realizării unor relaţii interumane corespunzătoare şi în concordanţă cu mediul. Aceste două elemente nu pot fi separate. Din păcate, lipsa de experienţă şi lipsa de cultură din ultimul timp – la modul general, nu de un teritoriu anume – au dus la o agresivitate asupra mediului, care nu s-a întâlnit în istoria civilizaţiei.
În ce sens?
Prin creierul nostru, noi suntem un fel de interfaţă între Univers şi Pământ. Pentru că mintea noastră acum se poate întoarce asupra rădăcinilor noastre, asupra Pământului într-un mod sustenabil, armonios sau de autodistrugere, de sinucidere. Şi să ştiţi că nu exagerez deloc când susţin această posibilă autodistrugere. În ultima vreme producem tot mai multe lucruri care au devenit toxice pentru noi. Omul, când produce ceva, se supune acţiunii a două forţe: o forţă ce ţi se cere, în mod direct sau subtil, şi motivaţia proprie, ce gândeşti tu că trebuie făcut. Sigur că probabil sunt tot mai puţini cei care fac ceea ce cred că trebuie făcut. Pentru că societatea nu permite. S-a instaurat un fel de dictatură, dacă vreţi, a ştiinţei de tip structural asupra cunoaşterii. Anumite zone de cunoaştere ştiinţifică, de tip fenomenologic, sunt respinse categoric. Oameni care se ocupă de asemenea direcţii de cunoaştere sau de cercetare sunt marginalizaţi, excluşi sau sancţionaţi. Se pune problema: „Către ce ne îndreptăm?“. Mihai Drăgănescu, în „Societatea conştiinţei“ – şi nu numai, sunt foarte mulţi fizicieni, astrofizicieni, inclusiv biologi, medici – toţi susţin necesitatea de abordare a cunoaşterii prin perspectiva structural-informaţională.
„Suntem vlăstare ale pământului cu capacitatea de a gândi“
Nu v-a bătut niciodată gândul să plecaţi?
Sunt două aspecte. Un aspect este când pleci să nu te mai întorci şi al doilea aspect este să pleci pentru a dobândi ceva experienţă faţă de ce se poate obţine în locul respectiv şi apoi să te întorci şi să implementezi. Eu, fără să mă consider legat de glie, sunt adeptul integrării aşa-zis holistice a individului. Asta înseamnă că fiinţa noastră înglobează practic foarte mulţi factori naturali, din locul unde ne-am născut, de care nu suntem conştienţi, din locul unde ne-am născut. Şi acest lucru este foarte interesant şi confirmat de o ştiinţă care vine foarte repede din urmă şi care în România nu prea se cunoaşte, este vorba despre epigenetică – efectul factorilor epigenetici asupra fiinţei umane în special. Aceşti factori epigenetici includ foarte multe lucruri, începând cu compoziţia apei, compoziţia solului, câmpul magnetic, hrana... La urma urmei, noi nu suntem decât nişte vlăstare ale pământului care au dobândit o capacitate suplimentară şi anume aceea de a gândi şi a se gândi.
Cum aţi înfiinţat laboratorul şi apoi catedra de Neuroştiinţe?
În 1991 am primit o bursă de cercetare din partea Guvernului francez, la Paris, şi am avut şansa să lucrez într-o unitate de neurobiologie de prim rang din Franţa, dar şi din Europa. Absolut întâmplător am ajuns acolo, nu e meritul meu. E bine să precizez că în ’91 a fost prima mea ieşire din ţară, pentru că am mai avut câteva invitaţii înainte de ’89, dar prin grija partidului nu mi s-a permis deplasarea. Bursa nu am primit-o personal, ci prin intermediul Universităţii, iar conducerea Universităţii, spre surprinderea mea, m-a propus pentru această bursă. Circumspect, am întrebat ce obligaţii voi avea. Iar singura condiţie a fost „să fii cel mai bun“.
Mintea noastră se poate întoarce acum asupra rădăcinilor noastre, asupra pământului într-un mod sustenabil, armonios sau de autodistrugere, de sinucidere. Şi să ştiţi că nu exagerez deloc când susţin această posibilă autodistrugere.
V-a fost greu?
Eram novice în ale cercetării, mai ales la nivelul la care se lucra la Paris. Vreo două-trei luni am tras foarte tare, mi-a fost foarte greu. Eu nu sunt un tip plângăcios, sunt foarte rezistent inclusiv la tăvăleală psihologică, dar uneori mă bătea gândul să sar peste dig în Sena (râde). Am reuşit să mă adaptez, totuşi, cam după trei luni am început să primesc recunoaşterea celor de acolo, m-au declarat maître (n. r. - maestru), pentru că am reuşit să obţin nişte parametri de lucru superiori celor de acolo. După numai trei luni! Stagiul a durat un an. M-au întrebat dacă vreau să rămân. Şi le-am spus că nu, am vrut să mă întorc să înfiinţez în ţară un laborator de neuroştiinţe. După ce m-am întors am reuşit să înfiinţez laboratorul, prin proiecte de cercetare şi cu ajutorul universităţii pentru achiziţia unei infrastructuri cât de cât corespunzătoare. Şi trebuie să recunosc că am avut noroc de nişte colaboratori absolut extraordinari, studenţi. Iar ei, deşi sunt plecaţi din ţară, păstrează legătura activă, nu numai afectivă cu noi, cei din ţară.
20 de doctoranzi în afara ţării
Aveţi studenţi cu care vă mândriţi?
Dintre cei mai vechi, Mihai Moldovan, de exemplu, este profesor asociat la Copenhaga, la Panum Institute, dar şi al Catedrei de Fiziologie din universitatea noastră. Iată, deci, una dintre cele mai importante realizări ale mele, pe lângă laborator, am reuşit să le ofer şanse unor tineri de a se dezvolta într-un mod absolut european. Andrei Ilie este un alt exemplu. El a terminat acum doctoratul la Oxford. De fapt, aici, în laborator, s-au format în jur de 20 de doctori în ştiinţe medicale, şi nu mă refer la cei care termină în România, la mine, ci la cei care termină în afară. Iar majoritatea sunt pe neuroştiinţe. Avem în toată lumea: Canada, SUA, Suedia, Danermarca, Franţa, Germania...
„Trăim o realitate falsă“
„Weekend Adevărul“: Neuroştiinţele sunt un domeniu exploatat de diferite industrii în scopul de a-i vinde consumatorului exact ceea ce are nevoie într-o formă cât mai atractivă... Un exemplu este industria alimentară. E vorba despre un fel de manipulare?
Prof. dr. Leon Zăgrean: Eu sunt oarecum pornit împotriva aspectului de business. Pentru că, mai ales în ultimul secol, lumea s-a îndreptat cu o viteză prea mare spre business, spre capacitatea de a produce şi de a obţine, indiferent ce. Termenul uzual pentru noţiunea despre care vorbiţi este neuromarketing, care a cucerit preocuparea oamenilor de afaceri. Sunt angajate sau antrenate şi diferite instituţii care se ocupă într-un mod mai superficial sau mai profund de cunoaşterea creierului, ca să dea o oarecare credibilitate. Pe această cale se studiază modul de acţiune a unor produse asupra reactivităţii creierului sau asupra fiinţei umane. Mai exact, cum să difuzezi informaţia. Şi bineînţeles că această informaţie este direcţionată ca finalitate nu spre interesul consumatorului şi nici spre interesul societăţii, ci spre interesul relativ redus ca număr al afaceriştilor.
„Ne tăiem rădăcina de sub picioare“
Putem concluziona că de vină pentru societatea bazată tot mai mult pe consum în care trăim este exploatarea slăbiciunilor creierului de către oamenii din spatele anumitor industrii, cum este cea alimentară?
Cred că, în primul rând, în cele mai multe businessuri se exploatează instinctul, din păcate. Adică se adresează reacţiilor primare, instinctuale, care sunt legate fie de comportamentul digestiv, fie de cel social, de putere sau de cel sexual. Atunci, prin metode zise ştiinţifice, de neuromarketing, se caută modalitatea de a se adresa cel mai bine individului, în sensul de a-l determina pe acesta să consume. Afacerea din domeniul pornografiei este una dintre zonele mari producătoare financiar. Şi asta n-ar fi cel mai mare păcat. Dar consecinţele asupra societăţii sunt grave. Creierul are mai multe niveluri de organizare. E un creier, dacă vreţi, care este comun inclusiv reptilelor, un creier mai evoluat care se află la nivelul mamiferelor şi ultima parte a creierului, care este specifică fiinţei umane. Din păcate, acest neuromarketing despre care vorbeam apelează în special la nivelul subcortical, subuman, de instinct. Şi se intră astfel într-un cerc vicios: cu cât îi dai omului ce vrea, cu atât domină creierul subuman.
Societatea ne cere un comportament de tip schizoid, adică eu constat una şi societatea îmi cere alta.
Care consideraţi că este principalul pericol al acestui fapt?
Niciodată, până acum, forţa minţii umane a societăţii nu a fost atât de puternică. În acest moment, datorită cunoaşterii, omul reuşeşte să controleze forţe foarte puternice. Acesta este un aspect, iar al doilea aspect este că niciodată până acum omul nu s-a desprins atât de mult de mediu, din dorinţa de a-l exploata, ca să obţină arginţi... Până acum am tot auzit expresia „Să-ţi tai creanga de sub picioare“. Am ajuns în situaţia de a ne tăia rădăcina, lucru care este, după părerea mea, mult mai grav. Ceea ce putem face noi este să ne reevaluăm poziţia, valorile fiinţei umane pe care nu le putem defini decât prin ceea ce dăm reţelei din care facem parte, nu prin ceea ce luăm.
„Să vă spun ce nu este depresia“
Spuneaţi la un moment dat despre creier că este sistemul cu ajutorul căruia ne integrăm în mediul în care trăim. Depresia este o formă de neadaptare?
Întâi să vă spun ce nu cred că este depresia. Nu cred că este o urmare a modificărilor genetice. Genele noastre sunt de foarte mult timp constante. Ce a intervenit în ultimul timp este modificarea, eventual, a exprimării genelor, mai ales sub acţiunea unor factori de mediu şi de educaţie. După cum spuneam, creierul este un fel de interfaţă între informaţia din univers şi omenire. În funcţie de posibilitatea noastră de a percepe legile universului, noi ne adaptăm. În funcţie de capacitatea noastră de a percepe legile societăţii în care trăim, ne adaptăm. Dar în momentul în care constaţi conştient că, de fapt, ceea ce-ai învăţat acasă, la şcoală, pe stradă nu mai are corespondent în realitatea profundă, esenţială, încep deja manifestări ale îngrijorării, anxietăţii sau fricii.
Ceea ce putem face noi este să ne reevaluăm poziţia, valorile fiinţei umane pe care nu le putem defini decât prin ceea ce dăm reţelei din care facem parte, nu prin ceea ce luăm.
Deci este vorba despre o neadaptare...
Neadaptare, da, care vine din faptul că societatea şi-a creat nişte condiţii care depăşesc capacitatea de adaptare a creierului. Aceste condiţii sunt în discordanţă cu noi. Pentru că noi, în profunzimea noastră, simţim, ştim ce este adevărat, ştim ce este bine faţă de seamănul nostru, faţă de mediul în care trăim, inclusiv faţă de animale. Dar societatea ne cere un comportament de tip schizoid, adică eu constat una şi societatea îmi cere alta. Această luptă între ceea ce îmi spune simţământul meu profund, ceea ce învăţ la modul real şi profund şi realitatea superficială în care trăim duce la depresie. Trăim o realitate falsă, de fapt: că omul trebuie să-şi măsoare valoarea în contul din bancă, în greutatea belciugilor lanţului de la gât sau din altă parte, în numărul de camere de la vilă, în maşinile pe care le are... Din păcate, este destul de târziu. Nu ştiu dacă se vor trezi omul de rând şi factorii de decizie la timp, înainte de a ne tăia rădăcina.
Efectul placebo
Cât de puternică este mintea umană?
Cred că, din ce cunosc eu până acum, este cea mai puternică forţă din univers. Şi pot să justific din punct de vedere mental. Pentru că mintea umană, în măsura în care dobândeşte informaţia, conştiinţa, este însăşi informaţie, este însăşi conştiinţă a universului. Această legătură, a informaţiei care a organizat apoi materia, este foarte bine pusă în evidenţă în ultimul timp de cei din domeniul fizicii cuantice. Fizica cuantică vine şi confirmă ideile vechi legate de informaţia din univers.
Dar mintea omului, individuală?
Vă dau un exemplu. Se obişnuieşte un om cu forma unui medicament, cu gustul lui, cu efectele medicamentului. Îi dai de câteva ori acel medicament, după care, în loc să-i dai medicamentul, îi dai o bulină asemănătoare, dar nu-i mai pui principiul activ. Pentru că niciun medicament nu conţine doar principiul activ, medicamentul propriu-zis. Şi omul obţine rezultate identice cu cele obţinute cu medicamentul adevărat. Este fenomenul placebo. Multe dintre efectele medicamentelor pentru care oamenii dau bani – n-o să placă multora acest lucru – sunt strict consecinţa unui efect placebo, deci nu depăşesc efectul placebo. Iar marii industriaşi, marii afacerişti inclusiv din domeniul industriei farmaceutice, se bazează pe asta. Şi nu sunt singurii! Sunt şi cei care se bazează pe diferite tehnici de vindecare. Este un soi de talmeş-balmeş din care noi va trebui într-un timp foarte scurt să extragem aurul. Pentru că altfel dispare rădăcina!
Sursa: adevarul.ro
